Islamismul

CE ESTE ISLAMUL?

Islamul este un cuvant arab si inseamna a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza ca se bazeaza pe o deplina supunere fata de Allah i se spune islam.Oricine poate constata ca universul in care vietuim se intemeiaza pe o randuiala, pe o ordine. Exista niste legi si interactiuni intre toate unitatile care alcatuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan urias, care are o organizare perfecta si grandioasa. Soarele, Luna stelele si toate celelalte corpuri ceresti sunt dispuse in univers, intr-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele actioneaza conform unor legi imuabile si evolueaza in niste coordonate fara sa cunoasca nici cea mai mica deviere de la cursul lor.

Pamantul se roteste in jurul axei sale si in evolutia sa in jurul Soarelui urmeaza, cu cea mai mare strictete, drumul prestabilit. Tot asa, tot ce exista pe lume, incepand cu minusculii electroni care sunt intr-o miscare permanenta, pana la uriasele galaxii, pururea actioneaza conform unor legi ale lor.

Materia, energia si viata, in totalitatea ei, isi urmeaza propriile lor legi si evolueaza, se transforma, traiesc si mor tot sub inraurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se mentine, supunandu-se unor legi prestabilite si fiecare component depinde de aceste legi.Aceasta lege puternica si atotcuprinzatoare, care guverneaza asupra a tot ce intra in alcatuirea acestui univers, incepand cu cele mai fine particule si terminand cu uriasele galaxii, este legea lui Allah, creatorul si suveranul acestui univers.Toate fiintele se supun legii lui Allah si de aceea toata lumea este legata de religia islamica. Pentru ca islamul nu semnifica altceva decat supunerea intregului univers vointei lui Allah.In aceasta acceptiune a sensului cuvantului islam, si Soarele, si Luna, si toate celelalte corpuri ceresti sunt "musulmani". Aceeasi situatie este valabila pentru aer, apa, temperatura, pietre, copaci si animale.Pentru ca tot ce exista in lume se supune vointei lui Allah, de aceea se poate spune ca tot ce alcatuieste acest univers este "musulman".

Chiar si cineva care il reneaga pe Allah sau crede in altceva decat in Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atat timp cat el exista fizic. Pentru ca incepand cu stadiul embrionar si pana la inevitabila moarte si mai departe pana ce se transforma in praf si pulbere, fiecare celula, fiecare organ al corpului uman urmeaza, implacabil, drumul prevestit de vointa lui Allah. Chiar si limba care cu stire sau fara stire il reneaga pe Allah sau care declara credinta fata de alti zei, natural, este tot musulmana.

Cel care se inchina la alti zei, in mod firesc, este tot musulman. Acea inima care nutreste dragoste si stima, nu fata de Allah, ci fata de alti zei, prin simturi este tot musulman. Toate acestea se supun vointei divine. Functiile si activitatile lor sunt conforme cu sentimentele acestei vointe divine.Aceasta este, pe scurt, situatia omului si a universului. Si acum sa analizam lucrurile dupa un alt punct de vedere.Omul, dupa existenta sa si dupa actiunile sale a fost creat pe doua planuri diferite. Primul plan presupune ca a fost in intregime programat, determinat de catre vointa divina. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mica libertate de miscare, depinzand cu cea mai mare strasnicie de aceasta vointa. Si in nici un fel nu o poate evita.

Asemenea celorlalte fiinte, si el este in intregime sub imperiul legilor naturii si este obligat sa se supuna acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai exista si planul omului, altfel spus, domeniul actiunilor omului. Omul este inzestrat cu minte si judecata. El poseda capacitatea de rationament si judecata, de alegere si refuz, de asimilare si negare. Este liber sa-si aleaga modul de viata care ii convine.

Poate sa aiba convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate sa accepte un mod de viata care ii convine si poate sa-si adapteze existenta dupa o ideologie care o considera nimerita. Poate sa dispuna de principiile dupa care va actiona sau poate adopta unele principii elaborate de catre altii.

Omul este inzestrat cu o vointa libera si el poate sa aleaga liber directia in care sa actioneze. In opozitie cu alte fiinte, pe acest plan secund, el a fost inzestrat cu libertatea in gandire, alegere si actiune.Amandoua aceste planuri formeaza o unitate in diversitate, in opozitie cu altele.Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinte este musulman, inca din nastere, este supus vointei lui Allah, pentru ca asa ii este predestinat, in timp ce pe planul secund exista libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. In directia aceasta i se recunoaste libertatea de alegere. Oamenii se impart in doua grupuri. Dupa felul cum se folosesc de aceasta libertate de alegere, in credinciosi musulmani si in nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevarat acela care il recunoaste pe Creatorul sau, care il accepta drept judecator suprem.

Budismul

Budismul este astazi una dintre cele trei religii dominante din lume. El numara astazi intre 300-400 milioane de credinciosi, care traiesc mai ales in Asia de sud - est. Intemeiatorul budismului, Buddha, se naste in India, la sfarsitul secolului al VI-lea i.Ch.
In aceasta epoca, toti indienii practica hinduismul pe care Buddha se bazeaza pentru a propovadui o noua doctrina. E vorba mai mult de o intelepciune, fara zei sau texte sacre si mai putin de o adevarata religie.Printul Siddharta Gautama se naste prin anul 533 i.Ch. in orasul Kapilavastru din nordul Indiei. Insa la varsta de 29 de ani, are patru intalniri care ii rascolesc viata : se intalneste cu un batran, cu un om bolnav, cu un mort si cu un calugar care cerceste pentru a se hrani. El descopera astfel batranetea, durerea, moartea si saracia. Se hotaraste sa plece pentru a trai aidoma calugarilor cersetori si pentru a medita . Salasuieste mai intai in preajma ascetilor hindusi, care il invata sa posteasca si sa se concentreze pentru a medita. Studiaza apoi textele sacre ale hinduismului. Insa, negasind raspuns la intrebarile sale, se hotaraste sa caute in el insusi calea care duce la Adevar si la propria lui eliberare.Legenda povesteste ca Bodhgaya este locul unde Buddha, asezat la poalele unui smochin, copacul care simbolizeaza cunoasterea (bodhi), a primit iluminarea in urma unei meditatii prelungite. Devine astfel Buddha adica Ť Trezitul ť sau Ť luminatul ť. La Benares rosteste primul discurs, apoi impreuna cu discipilii sai cutreiera nordul Indiei pentru a-si propovadui doctrina. Dupa lungi ani de viata ratacitoare , moare foarte batran.Mesajul lui Buddha : In fata discipolilor sai la Benares, Buddha expune cele patru Nobile Adevaruri, care constituie baza doctrinei sale. El afirma intai ca lumea este doar suferinta (Primul Adevar). Nasterea, boala, batranetea, moartea provoaca suferinta. Durerea omului provine din atasamentul sau fata de viata si din dorinta sa, care nu poate fi niciodata satisfacuta, de a avea fericirea ( al doilea Adevar). Pentru a opri suferinta si pentru a ajunge la impacare, omul trebuie asadar sa se elibereze de dorinta si sa o nimiceasca (al treilea Adevar), ducand o viata exemplara (al patrulea Adevar). In acest al patrulea Adevar, Buddha dezvaluie calea pe care omul trebuie sa o imbratiseze pentru a face sa inceteze suferinta si pentru a cunoaste nirvana. El defineste nirvana ca o stare de beatitudine vesnica, in care dorinta, ignoranta, timpul si suferinta nu mai exista. Cu nirvana ia sfarsit ciclul reincarnarilor succesive. Budismul se adreseaza tuturor fara exceptie, indiferent de sexul sau de originea lor sociala, toti budistii apartin aceleasi comunitati shanga. Pentru a dobandii intelepciunea, trebuie sa meditezi indelung la cele Patru Adevaruri si sa urmezi principiile morale numite de Buddha.
Curentele budismului si sarbatorile Incepand din secolul al treilea d. Ch., budismul se imparte in doua mari curente, care propune fiecare o cale diferita pentru a ajunge la nirvana: Hinayana (Micul Vehicul) si Mahayana ( Marele vehicol). La origine, budismul nu comporta nici un cult si nici ceremonii speciale. Insa, incetul cu incetul, credinciosii au ales ritualuri si sarbatori.Budismul hinayana sau Micul Vehicul este practicat azi de 35% dintre budisti. Este religia dominanta in Sri Lanka, in Birmania, in Thailanda, in Cambogia si in Laos. Credinciosii aplica cu strictete regula vietii lui Buddha. Ei se angajeaza sa-si gaseasca refugiu in Buddha, in dharma (predicile lui Bddha) si in shanga (comunitate). Budismul hinayana este prin esenta o regula de viata monastica, fara o divinitate suprema. Credinciosii respecta interdictiile: interdictia de a ucide, de a fura, de a comite edulter, de a minti, de a consuma bauturi care imbata.
Calugarii aleg sa se retraga din societate, pentru a medita si se aduna in cumunitate. Nu iau decat o singura masa pe zi, traiesc din pomeni : este vorba despre calugarii cersetori. Ei asigura educatia copiilor, celebreaza nasterile casatoriile si inmormantarile. In fiecare an, se sarbatoresc intemeierea comunitatii (februarie, martie) si momentul cand caluigarii raman in manastire pe timpul sezonului ploilor (iulie, august).Budismul mahayana : Curentul mahayana sau Marele Vehicul intruneste astazi 60% dintre budisti. Este practicat mai ales in China, in Coreea, in Japonia, Nepal, Mongolia si Vietnam. Budisti mahayana interpeleaza mai pe larg mesajul lui Buddha. Ei consacra in acelasi timp un cult divinitatilor hinduse si celor dintr-o alta religie, cum ar fi daoismul in China si sintoismul in Japonia. Venereaza mai cu seama diferitele figuri ale lui Buddha, din care au facut un zeu. Eu ii inchina un cult si unor bodhisttava, niste oameni plini de intelepciune care au hotarat sa se dedice mantuiri celorlalti. Cel mai venerat dintre ei este Avalokinteshvara, care are mai multe brate ....

Ce este crestinismul si ce cred crestinii?

Întrebare: Ce este creştinismul şi ce cred creştinii?Răspuns: 1 Corinteni 15:1-4 spune: “Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.”Pe scurt, aceasta este esenţa credinţei creştine. Creştinismul este unic între alte credinţe, întrucât presupune mai mult o relaţie decât o practică religioasă. În loc să adere la o listă cu obligaţii şi interdicţii, ţelul creştinului este să dezvolte o relaţie apropiată cu Dumnezeu Tatăl. Aceasta relaţie este posibilă ca urmare a lucrării lui Iisus Hristos, şi a prezenţei şi manifestării Duhului Sfânt în viaţa creştinului.Creştinii cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, şi că învăţătura Bibliei are autoritate supremă (2 Timotei 3:16, 2 Petru 1:20-21). Creştinii cred într-un Dumnezeu care există în 3 persoane, Tatăl, Fiul (Iisus Hristos), şi Duhul Sfânt.Creştinii cred că oamenii au fost creaţi cu scopul specific de a avea o relaţie apropiată cu Dumnezeu, dar că păcatul îi separă pe toţi oamenii de Dumnezeu (Romani 5:12, Romani 3:23). Creştinismul învaţă că Iisus Hristos a venit pe acest pământ, fiind pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om (Filipeni 2:6-11), şi că El a murit pe cruce. Creştinii cred că după moartea Sa pe cruce, Hristos a fost îngropat, a înviat şi acum trăieşte la dreapta Tatălui, mijlocind întotdeauna pentru credincioşi (Evrei 7:25). Creştinismul proclamă că moartea lui Iisus pe cruce a fost deplină pentru a plăti complet pentru păcatele întregii omeniri, aceasta refăcând relaţia ruptă între Dumnezeu şi oameni (Evrei 9:11-14, Evrei 10:10, Romani 6:23, Romani 5:8).Pentru a fi mântuită, o persoană trebuie doar să îşi pună întreaga credinţă în jertfa deplină a lui Hristos pe cruce. Dacă cineva crede că Hristos a murit în locul său şi astfel a plătit preţul pentru păcatele sale, iar apoi El a înviat din nou, atunci acea persoană este mântuită. Nimeni nu trebuie să facă nimic mai mult pentru a primi mântuirea. Nimeni nu poate fi “suficient de bun” pentru a-I fi plăcut lui Dumnezeu pe baza eforturilor proprii, pentru că toţi suntem păcătoşi (Isaia 64:6-7, Isaia 53:6). În al doilea rând, nu este nimic ce trebuie făcut în plus, întrucât Hristos a făcut lucrarea pe deplin! Atunci când era pe cruce, Iisus a spus: “S-a sfârşit” (Ioan 19:30).După cum nu putem face nimic ca să câştigăm mântuirea, odată ce o persoană şi-a pus credinţa în lucrarea lui Hristos de pe cruce, tot astfel acea persoană nu poate face nimic prin care îşi poate pierde mântuirea. Reţine: lucrarea a fost făcută şi împlinită / finalizată de Hristos! Nimic din ceea ce priveşte mântuirea nu depinde de persoana care o primeşte! Ioan 10:27-29 spune: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”Unii pot să gândească astfel “Asta e excelent – odată ce sunt mântuit, pot să fac tot ce îmi place, pentru că nu îmi pot pierde mântuirea!” Însă mântuirea nu înseamnă că eşti liber să faci ceea ce îţi place. Mântuirea înseamnă să fii eliberat de a sluji naturii tale vechi, păcătoase, şi să perseverezi în mod liber într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Câtă vreme credincioşii îşi trăiesc viaţa pe acest pământ în trupurile lor păcătoase, va exista o luptă permanentă cu tendinţa de a păcătui. A trăi în păcat împiedică dezvoltarea relaţiei pe care Dumnezeu caută să o aibă cu oamenii, şi pe măsură ce un credincios trăieşte în păcate, nu se va bucura de relaţia pe care Dumnezeu a intenţionat să o aibă cu el. Totuşi creştinii pot experimenta victoria în lupta cu păcatul prin studierea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia) în vieţile lor, şi prin a se lăsa controlaţi de Duhul Sfânt – adică a se supune influenţei şi îndrumării Duhului Sfânt în circumstanţele vieţii de zi cu zi, şi astfel, prin Duhul Sfânt supunându-se Cuvântului lui Dumnezeu.Astfel, în timp ce multele sisteme religioase cer ca persoanele să facă sau nu anumite lucruri, creştinismul constă în a avea o relaţie cu Dumnezeu. Creştinismul înseamnă a crede că Iisus a murit pe cruce ca plată pentru păcatele tale, şi apoi a înviat. Preţul păcatelor tale este plătit şi astfel poţi avea comuniune cu Dumnezeu. Poţi experimenta biruinţa asupra naturii tale păcătoase şi astfel poţi progresa în părtăşie şi supunere faţă de Dumnezeu. Acesta este creştinismul adevărat, biblic.

Crestinismul

Originile creştinismului

In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a făcut apariţia o noua religie: creştinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile naţionale sau sociale, creştinismul avea sa devină religia dominanta pe întreg cuprinsul Imperiul roman
IUDEEA ROMANA
Din anul 63 i. Cr., Ideea este inclusa in provincia romana Siria. Regii Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupaţia romana i-a divizat pe evrei in mai multe grupări. Saducheii reprezentau bogata si influenta aristocraţie preoţeasca, colaboratoare a romanilor. Fariseii erau partizanii respectării cu stricteţe a Legii lui Moise. Zelotii erau adepţii rezistentei armate, violente contra romanilor. Esenienii erau o secta care, dezgustata de societatea din timpul ei, a preferat sa trăiască in comunitati monarhale izolate.
O componenta esenţiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.
CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU
Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezintă pentru creştini totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o concepţie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalţi) creştine este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia (Unsul, in greceşte Christos). Născut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost răstignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui apariţie de Mesia sunt descrise de Evanghelii.
Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca limitele unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiata pe iubirea aproapelui si pe virututi morale. Cretinilor li se promitea după moarte viata eterna in imparatia lui Dumnezeu, Paradisul.
INCEPUTURILE CRESTINISMULUI
Componenta esenţiala a acestei noi religii este iudaismul, care a promovat monoteismul, speranţa mesianica, sistemul etic cel mai riguros existent atunci (cele 10 porunci), o filozofie a istoriei ( Dumnezeu va triumfa asupra eşecului pe care omul l-a înregistrat in încercarea lui de a aduce in istorie o epoca de aur), si o carte sfânta (Vechiul Testament), care, împreuna cu Noul Testament, vor constitui Biblia.
Limba in care s-a difuzat creştinismul a fost cea greaca, o adevărata limba universala antica. Momentul-cheie care a dus la distrugerea credinţelor politeiste greceşti a fost apariţia filozofiei raţionale in secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte curând, filozofia nu va mai reuşi sa ofere o unitate spirituala a lumii greceşti (cum fuseseră înainte panteonul zeilor, cultul lor, marile serbări panelenice). Ea insasi se va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detaşarea sa), epicureismul (cu individualismul si urmărirea satisfactiei personale) si materialismul, care au influenţat profund orientarea generala. Elementele prin care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre greci si religia creştina nou aparuta au fost platonismul, cu ideea nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea lumii de dincolo.
Contribuţia romanilor la constituirea noii religii a fost una special politica. Ei au avut ca nimeni alţii pana atunci sentimentul unitarii omenirii sub o lege universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta parte, la pierderea credinţei multor popoare in propriii lor zei, instituind un model comun.
RASPANDIREA CRSTINISMULUI
Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la Ierusalim, dar tot aici si-a avut primul martir, pe Ştefan, ucis cu pietre de evrei. Personalitatile cele mai importante care au ajutat la răspândirea creştinismului au fost Pavel si Petru, care a convertit pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius, un sutaş roman. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua religie sa iasă din graniţele ei iniţiale, adresându-se si celorlalte popoare. Creştinismul devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel apar primele comunitati de creştini printre evrei, dar si printre greci si romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul si euharistia ( impartasania).
LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE
Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a persecuţiilor (din partea statului roman) si pe cea interna a ereziei.
Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, căci creştinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii Cezarului, cele doua ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au fost de natura religioasa, crstinii refuzând sacrificiile pe altare si in general idolii; sociala, creştinii militând pentru egalitate sociala, ceea ce in ochii aristocraţiei romane constituia o adevărata revoluţie; economica, fabricanţii de idoli, pictorii, arhitecţii, preoţii nefiind entuziasmaţi de acesta religie care le ameninţa mijloacele de existenta.
Persecutarea creştinilor a fost atât religioasa, cat si politica. Primul mare persecutor a fost Nero, care a răspândit zvonul ca incendierea Romei s-ar fi datorat acestora. Ca urmare a acestei acuze, crestinii au fost martirizaţi - au fost ucişi in amfiteatrele romane, sfasiati fiind de animale sălbatice. Ei au adoptat, datorita persecuţiei, o viata clandestina, mutându-si reuniunile in catacombe. Se organizau insa temeinic, comunitatile lor fiind conduse de episcopi. Ultima mare persecuţie datează din 303 si a fost ordonata de împăratul Diocletian.
LUPTA PENTRU DOCTRINA
Biserica a trebuit sa lupte pe de alta parte si pentru apărarea doctrinei, in special cu cei care încercau sa îmbrace filozofia greaca in haine creştine. Astfel de erezii au fost gnosticismul, maniheismul. Acestora le-au răspuns apologeţii, prin intermediul cărora doctrna si-a precizat contururile, devenind mai riguroasa. Ei s-au adresat evreilor sau statului roman pentru o încetare a persecuţiilor. Cei mai importanţi apologeţi creştini au fost Iustin Martirul, Tertullian si Origene.
Confruntările doctrinare au condus la necesitatea clarificării corpului de baza al credinţei creştine, pentru aceasta episcopii începând sa se reunească in adunări numite Concilii.

Vocaţia universala a creştinismului timpuriu

IMPERIUL ROMAN DEVINE CRESTIN
Procesul de împăcare intre Biserica si Statul roman a început cu Constantin cel Mare. Fiu nelegitim al generalului Constantiu Chlorus si al unei creştine orientale cu numele de Elena, Constantin s-a antrenat la începutul sec. al IV-lea in razboaiele pentru succesiunea imperiala. In anul 312, înaintea confruntării militare cu Maxentius la Podul Milvius, Constantin a adoptat creştinismul, ci si pentru ca dorea sa dea o noua unitate imperiului. El s-a angajat in politica de favorizare a creştinismului, acordând, prin Edictul de la Milano, libertatea de cult noii religii. In 325, din ordinul sau are loc primul Conciliu ecumenic al Bisericii creştine la Niceea, având ca scop combaterea arianismului.
In 394, împăratul Theodosius face din creştinism singura religie oficiala. Templele sunt transformate in biserici, iar Jocurile Olimpice sunt suspendate. Ultima lovitura data „ păgânismului” a avut loc in 529, când Iustian a ordonat închiderea scolii de filozofie din Atena. De la acordarea libertatii de cult la hegemonia noii religii nu trecuseră decât 2 secole. Imparatii creştini încearcă sa stearga urmele politeismului si sa instaureze o dogma universala.
APARITIA REGURILOR DE CREDINTA
Imparatii romani care au o dogma religioasa unitara pentru întreg imperiul. Credinţele si principiile noii religii sunt fixate acum intr-un sistem; este fixat, de asemenea, crezul, pentru a-i recunoaşte si testa pe cei credincioşi. Dogmele nu reprezintă doar norme canonice nou-apărute, ci si rezumate ale doctrinelor biblice majore. Aceasta este epoca de aur a Parintilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430).
Tot acum apare monasticismul. Cei mai mari conducători monastici au fost, in estul Europei, Pahomie (sec. al VI-lea). Ei au fondat mânăstiri ale căror principii conducătoare erau sărăcia, munca si ascultarea.
SUPERIORITATEA EPISCOPULUI ROMEI
In ierarhia bisericeasca, rangul de episcop este rangul suprem. Episcopul Romei castiga treptat supremaţia in raport cu ceilalţi episcopi si ia titlul onorific de papa ( papa se considera succesor al apostolului Petru, crucificat la Roma). După mutarea capitaliei imperiului la Constantinopol (300), pentru lung timp episcopul Romei a fost cea mai puternica persoana din Roma. Autoritatea sa a sporit si mai mult după ce, in 476, Imperiul roman de apus s-a destrămat, aceasta intuite incarnând rezintanta împotriva năvălirilor barbare.

Definitia religiei

Religia este credinţa în supranatural, sacru sau divin, şi codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile şi instituţiile asociate cu această credinţă. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Religia ca expresie simbolică
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existenţa unei realităţi absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credinţa. Ea permite omului să se orienteze în chestiunea marilor întrebări ale vieţii şi dă omului un sens existenţei sale care depăşeşte viaţa sa biologică.

Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman (credinţe, ritualuri) referitor la fiinţe, forţe şi puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut şi există încă pentru că ea îndeplineşte anumite funcţiuni:

1. Funcţia cognitivă:Religia este o formă de explicare a lumii, în condiţiile lipsei unei cunoaşteri ştiinţifice. Ca modalitate de cunoaştere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenţei umane (prima existenţă la care cunoaşterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenţei. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe ca aceea a viselor, transei şi morţii.


2. 
   Funcţia acţională:Religia este o formă de extensie a capacităţilor umane limitate de acţiune. James Fraser argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forţele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forţele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.


3. 
   Funcţia de reducere a anxietăţii:Bronislaw Malinowski explică că magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile care depăşesc posibilităţile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieţii umane". Ea este un răspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şi realităţi.


4. 
   Funcţia socială (structurantă):Émile Durkheim, spune că funcţia religiei este de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor ei, menţinând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuşi. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăşi.


5. În societăţile stratificate social, Karl Marx şi Friedrich Engels , identifică o funcţie compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranţa într-o compensaţie în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză şi o funcţie de stabilitate, menţinând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societăţile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acţionând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacţie compensatorie.


6. 
   Funcţia identitară:Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar a unor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă. Religia este deci un liant al vieţii sociale şi un instrument de creştere a coeziunii sociale.